La începutul anilor '30, Nicolae Tonitza era considerat cel mai de seamă pictor român în viaţă. Cu o existenţă zbuciumată şi o operă a cărei expresivitate atrage toate categoriile de public, Tonitza a avut şi o importantă contribuţie la critica de artă.
Albumul care îi este dedicat acum acordă o atenţie egală evoluţiei creaţiei, de la perioada de formare până la peisajele şi florile ultimilor ani de viaţă. Sunt analizate temele asupra cărora s-a aplecat şi care au determinat capitole importante ale operei sale.
Formarea lui este povestită cu grija plasării în atmosfera epocii, nu numai din România, dar şi din restul Europei. Cu studii la Bucureşti şi la Munchen, Tonitza este influenţat în mare măsură de opera lui Luchian. Se temea chiar, la un moment dat, să nu devină un epigon al acestuia, aşa cum mulţi pictori ai vremii deveniseră epigonii lui Grigorescu.
Este sensibil nu numai la dimensiunea estetică a picturii, dar şi la realităţile care-l înconjoară. Primul Război Mondial, cu tot cortegiul lui de tragedii, îi dictează o seamă de compoziţii cu oameni umili, deznădăjduiţi, cum ar fi bine-cunoscuta Coadă la pâine. Marele succes la public i-l aduc însă portretele de copii, cu figuri de o nespusă inocenţă, dar ai căror ochi întunecaţi introduc o dimensiune melancolică.
Capitole speciale sunt dedicate naturilor statice şi florilor, nudurilor de mare senzualitate, pasiunii pentru Dobrogea şi pentru Balcic.
Biblioteca Adevărul
